INSTALAȚIE DE SUNET
→Teatrelli (Sala de așteptare)
Piața Alexandru Lahovari 7
20′, în loop
28, 29.09.2024
12:00 – 16:00
1, 2.10.2024
16:00 – 19:30
Coregrafa Simona Dabija, compozitorul și muzicianul Vlaicu Golcea și superviser-ul tehnic Alexandru Andrei au creat “RETRO REC”, un proiect interdisciplinar care documentează istoria orală a culturii de clubbing și petrecere a timpului liber din București, adresând exploratoriu ultimii 60 de ani.
Cu o abordare transgenerațională, RETRO REC se bazează pe poveștile reale a șase locuitori ai orașului, de diferite vârste și cu experiențe variate, pentru a reconstrui și reinterpreta istoria ritmică a cartierelor capitalei. Instalația integrează creativ echipamente audio vechi pentru a crea o experiență sonoră ce reflectă schimbările sociale și culturale ale orașului.
O sculptură audio amplasată alcătuită dintr-o colecție meticuloasă de echipamente vintage transformă tehnologia analogică într-o formă de artă. Încorporând elemente de design industrial și estetică retro instalația creează un peisaj sonor captivant și funcționează ca un portal temporal. Fiecare aparat este poziționat strategic, contribuind la o compoziție auditivă dinamică care reflectă fragmente diverse ale culturii de club a Bucureștiului.
Intervențiile performative ale coregrafei completează peisajul sonor cu pasaje coregrafice și ritmice documentare care oferă o experiență multisenzorială și interoghează relația dintre corp, sunet, spațiu și identitate comunitară.
Cele șase povești ce vor fi redate cu aparate audio vechi au în spate o scurtă incursiune în universul petrecerilor din anii ’60 până azi. Am urmărit modul în care se distrau tinerii în fiecare din cele șase decenii, cu accent pe locurile pe care le frecventau și felul în care dansau și socializau în aceste spații. De la party-uri de apartament și programe de dans găzduite de spații destinate muncitorilor, la discoteci, cluburi cu profiluri diferite și spații underground sau alternative destinate distracției și mișcărilor ritmate.
Petrecerile de apartament au fost dominante în anii ’60, într-o perioadă în care nu prea existau spații formale pentru dănțuială în grup, dar ele s-au extins până în anii ’90. Partea de dans, în acest context intim, viza mai mult ritualuri de apropiere intimă, de agățat și cuplat, într-un spațiu heteronormativ. Anii ’70 și ’80 au fost dominați de mișcarea disco venită dinspre Europa Occidentală și SUA. Succesul ei la public a dus la instituționalizarea „discotecii” peste tot în țară și la înflorirea unui sistem de astfel de spații, înființate pe infrastructura pusă la dispoziție de stat. Au apărut casete video cu concerte și dansuri, din care tinerii vremii împrumutau și învățau mișcări ritmate, pe care unii le împărtășeau și exersau în grup înainte să le pună în practică în discotecă. Muzica și dansul, în acele decenii, erau strâns legate de socializare și de apropierea intimă, de dansul cu Celălalt, la fel ca petrecerile de apartament, în același registru heteronormativ.
Discotecile au continuat să se răspândească, transforme și diversifice în anii ’90. Dacă înainte, programele de discotecă nu depășeau miezul nopții, acest deceniu a făcut trecerea de la viața de zi la viața de noapte la nivel de distracție și a sădit scena de clubbing. „Clubul” a preluat treptat rezonanța și rolul central pe care îl avea „discoteca” în imaginarul petrecăreților. Spațiile reunite sub acest nume s-au înmulțit și diversificat în cele două decenii care au urmat, s-au mulat după gusturi muzicale diverse, după subculturi și identități de gen. Ritmurile organizate de disco, setate pe cadențe simple și clare, au fost completate cu mișcări frenetice, libere, coordonate de bpm-urile năvalnice pe care le-a împrăștiat muzica electronică. Dansul s-a mutat şi într-o zonă mai individualistă, unde funcția lui primară este cea de eliberare personală și de exprimare a unei identități. Alcoolul, puțin prezent în meniurile de petrecere de dinainte de ’90, și alte substanțe care au scutit corpul de inhibiții, au contribuit și ele la întărirea acestor funcții.
Credits: Casa de Cultură a Studenților București
HARTA CLUBURI CU O ISTORIE ACTIVĂ DIN BUCUREȘTI
IONUȚ DULĂMIȚĂ
Ionuţ Dulămiţă este jurnalist din perioada în care a apărut Youtube-ul şi artist vizual de mai puţină vreme. A scris pe teme sociale, culturale şi de mediu pentru ziarele Jurnalul Naţional şi Cotidianul şi pentru platformele online Think Outside the Box şi Scena9. A colaborat şi cu revistele Esquire, Playboy sau Decât o Revistă. Din 2020, este membru al proiectului „Arhiva de Sunet”, un serial de podcasturi documentare, aflat anul acesta la a cincea ediţie, care analizează relaţia dintre muzică şi societate. A început să picteze acum 9 ani, ca artist autodidact, şi a avut până acum cinci expoziții personale care au tratat teme sociale.
În această epocă accelerată pare că, la cei 50 de ani pe care îi dețin – sunt deja vintage. Poate nu neapărat în sensul de relicvă, ci din perspectiva unei experiențe care cuprinde decade ce astăzi fac subiectul unui tip de… nostalgie. Din punctul meu de vedere, lucrurile nu stau chiar așa. Nu e nimic nostalgic în a fi reprimat de un sistem totalitar și de a găsi toate subterfugiile posibile de a scăpa realității acelei lumi. Toate device-urile pe care le numim acum retro au fost, la vremea respectivă – cutting-edge tech. Ele permiteau pe vremea aceea o infuzie de informație sonoră ultra necesară unei lumi expuse absurdului unui sistem totalitar – poate cel mai agresiv, violent, represiv și pervers din toată Europa de Est.
În ceea ce privește muzica și dansul, mi se pare extrem de necesară această cercetare. Dintotdeauna arta a părut a fi un mediu relativ acceptat de către societate, inclusiv în parametri de transgresivitate, care poate produce reverii sau revoluții, atacând frontal dorințele ascunse care nu pot fi puse imediat în act de către majoritatea oamenilor – fie că e vorba de valori profund umaniste ca libertatea și egalitatea – fie că e vorba de nevoi emoționale cum ar fi dragostea, prietenia, nevoia de a aparține. Din această perspectivă, muzica și dansul, afectul și corpul, pot parcurge istorii diferite din punct de vedere al nevoilor sociale care lipsesc momentului istoric. Nu pot să nu remarc tranziția de la dansul anilor ’80 (dansat de către oamenii civili la petreceri sau adunări sociale) care era ori bazat pe cuplu, ori pe degajări de energie comună (ca în muzica rock – cu precădere metal) la un dans al autonomiei și însingurării cum este azi. Așa cum suntem la fel de singuri în fața ecranelor pe care le scrollum ore întregi în speranța unei validări venite prin intermediul unor semne grafice.
Împreună cu Alexandru Andrei, un artist cu o acuitate de maximă rezoluție și care va face curatoriatul și mentenanța tehnică a aparaturii retro, multe dintre ele personale – folosite ani de zile de mine și de Alex în intimitatea caselor noastre – voi pune într-o instalație multi-canal frânturi de informații sonore care ar trebui, prin felul în care sunt dispuse fizic și redate timbral, să permită privitorilor și ascultătorilor accesul la introspecție și de ce nu – visare sau ficțiune – insight-uri ce pot valida un act artistic sincer și autentic.
Credits: Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, CNSAS
VLAICU GOLCEA
Cu o discografie de peste 30 de titluri editate în țară și în străinătate, plus o importantă prezență concertistică în majoritatea țărilor europene, compozitorul și performerul Vlaicu Golcea își desfășoară activitatea muzicală în diferite sectoare ale artelor interdisciplinare: teatru, film documentar, lung și scurtmetraj, animație, instalații multimedia, intervenții în situ și performance-uri. Cel puțin 20 ani pe scena de jazz, începând cu 1996, poate fi lejer considerat unul dintre pionierii integrării muzicii electronice și a computerelor în acest domeniu. Începând cu 2010, se retrage treptat din viața concertistică, preferând compoziția și post-producția sonoră. A compus coloanele sonore la peste 120 de producții teatrale, iar în dansul contemporan semnează coloana sonoră și sound-designul la peste 30 de producții naționale și internaționale. În 2021 a lansat Teatrul Postnațional Interfonic cu focus pe noua creație dramaturgică contemporană și pe tinere personalități ale artei actoriei și ale artelor performative.
Ritmurile și BPM-urile atribuite diferitelor perioade creează situații performative în care corpul devine un instrument ce reflectă o memorie colectivă ritmică. Pe măsură ce corpul se sincronizează cu universul sonor, acesta urmărește o evoluție și accelerare a bpm-ului, similar cu mixajul unui DJ care îmbină diferite piese și tranzitează de la un bpm la altul.
Corpul apare ca o reprezentare vizuală a ritmului, ca o cutie de rezonanță în funcție de numărul de bătăi pe minut. Prin identificarea și deconstruirea modelelor dansante, urmărim o dinamică corporală reinterpretată prin mișcări repetitive și alterări ritmice. Momentele de tranziție implică și o schimbare la nivel de percepție, influențând comportamente și interacțiuni sociale.
“RETRO REC” interoghează relația dintre corp, ritm și identitate culturală. Există un ritm preferențial al corpului care să corespundă unei mișcări naturale?
Credits: Minu -TWC
SIMONA DABIJA
Simona Dabija a absolvit licența și masteratul în coregrafie la Universitatea Națională de Teatru și Cinematografie din București. Este co-fondator al Asociației Delazero, o asociație care își propune ca direcție artistică proiecte ce au ca temă prezentul social și modalitățile individuale de raportare la acesta, legătura dintre corp și percepție. Lucrează cu Simona Deaconescu din 2015, fiind una dintre principalele dansatoare ale colectivului Tangaj Dance, performând în spectacolele “BLOT – Body Line of Thought”, “Ramanenjana”, ”Daughters”, ”Birdville”, ”Counterbody”, ”Aftertaste”, în instalațiile performative “Isolation in a Series of Liminal States”, ”Retro Walk Decades to the Sun”, precum și în filmul de dans ”Sonder.” Are colaborări recurente cu instituții independente și de stat: Linotip-Centru Independent Coregrafic, Centrul Național al Dansului, CREart, Teatrul Odeon. În 2020, i-a fost acordat Premiul pentru Contribuția adusă Dansului Contemporan, de către Centrul Național al Dansului, București.
un proiect creat de Simona Dabija, Vlaicu Golcea, Alexandru Andrei
intervenții performative Simona Dabija
muzică Vlaicu Golcea
design tehnic instalație Alexandru Andrei
dramaturgie Simona Deaconescu
suport cercetare Ionuț Dulămiță, Bogdan Iancu
design materiale vizuale Ioana Trușcă
comunicare Ruxandra Pătrașcu-Maian
producție Simona Deaconescu
asistent proiect Georgia Elza Măciuceanu
Un proiect bazat pe o serie de interviuri realizate cu Cristi Kuzsai, Bianca Păsărea, Florin Dumitrescu, Daria Cristea, Paula Dunker, Doamna Lenuța, Sorin Lupașcu, Cosima Opârtan, Ciprian State, Paul Breazu, Ioan Big.
RETRO REC este produs de ART HAZARD, în parteneriat cu Teatrelli, un proiect al Centrului de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București – CREART.
RETRO REC este un proiect co-finanțat de Primăria Municipiului București prin ARCUB în cadrul Programului „București 565. Conexiuni urbane” 2024. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Primăriei Municipiului București sau ARCUB.
Partenerii media ai proiectului sunt Zile și Nopți, Scena9, Radio România Cultural, IQads, Glamour, Gen Știri.
